“DRAGOSTEA NU POATE FI MASURATA, CUMPARATA SAU VANDUTA ; DRAGOSTEA ARE VALOARE DOAR ATUNCI CAND ESTE DARUITA “
A inceput sa ne placa “island hopping” si a doua zi ne-am sculat entuziasmati sa ne urcam in barca si sa descoperim alte frumuseti ale acestui arhipelag putin cunoscut in lume dar unic prin frumusete ( in plus grupul era foarte omogen si incepusem sa ne intelegem foarte bine cu elvetienii si mult mai bine cu filipineza).
A fost ziua cea mai “incarcata” in insule , reusind performanta sa debarcam pe cel putin 10 insule cu nisip si plaje si pe o insula ( cred unica in lume) in care se afla numai o biserica catolica si cateva monumente religioase( o insula fara plaja , fara alte frumuseti geografice , dar care-ti incarca sufletul si inima cu liniste spirituala (un loc “destinat relaxarii si meditatiei” cum scria la intrarea in biserica).
Am evitat sa mai exageram cu snorkeling-ul deoarece eram arsi pe spate de la ziua anterioara( insa au fost cateva locuri unde nu ne-am putut abtine) si ne-am balacit mai mult in apa cristalina si de o culoare inimaginabila. Ieri am inaugurat I-pod-ul(un aparat de ascultat muzica) rezistent la apa pe care mi l-am cumparat si este o placere sa stai sa inoti, sa te uiti la pesti si sa asculti muzica… ; la pranz barcangiul si-a aratat talentele de bucatar si ne-a pregatit pranzul format din ce altceva decat din peste impreuna cu vegetale la gratar si ca desert ananas proaspat…daca locuiesti in tari calde unde este paradisul fructelor exotice cu siguranta nu mai ai nevoie sa mananci dulciuri rafinate ca ciocolata, bomboane, prajituri…cred ca oricine prefera papaya , mango, avocado ,ananas, portocale , toate proaspete , zemoase si coapte la soare.
V-am spus in introducere ca merg in Filipine sa caut “laguna albastra “ si se pare ca am gasit mult mai mult : ieri “laguna mica” iar azi am dat de “laguna mare”…ambele sunt locuri de vis !...
Nu va spun numele insulelor vizitate ca pe multe nici eu nu le-am tinut minte si cred ca nu asta este important , foarte important este sa retineti ca aici este un loc de povesti si treceti-l in agenda voastra viitoare de concediu…sau incepeti sa visati la el…intr-o zi imi veti multumi…
Seara a fost cina de adio pentru grup, cele doua cupluri plecand a doua zi, iar noi fiind fortati sa mai ramanem o seara deoarece aveam vapor catre Busuanga abia a treia zi; o seara placuta in care am stat la povesti pana tarziu , am abordat toate subiectele care ne-au venit prin minte, si ne-am promis ca ne vom mai revedea deoarece ne-am placut reciproc; …probabil ca ne vom scrie o perioda e-mail-uri dar apoi legaturile vor inceta si cred ca nu ne vom mai revedea niciodata ( va spun asta din experienta dar …”niciodata nu spune niciodata” )
El Nido se traduce prin “cuibul” si am hotarat pentru a treia zi in acest cuib sa renuntam la barca in favoarea motocicletei; acum aveam experienta mersului pe doua roti prin Filipine si ne-am decis sa luam un motor mai mare si mai puternic si sa nu mai mergem atatia kilometri ( abia ne-a trecut durerea dorsala …) ; am gasit un francez care avea un centru de inchiriat motoare si masini si el ne-a aratat un traseu foarte interesant in interiorul peninsulei (oraselul este la capatul unei peninsule in partea de nord a Palawan-ului)
Prima oprire a fost intr-un sat pescaresc de filipinezi , sat extrem de sarac care traia numai din pescuit si in care am putut sa vedem viata adevarata a majoritatii populatiei ; extrem de interesant cat de simplu traiesc dar cat de fericiti pot fi ( inca o data mi s-a confirmat ca nu are nici o legatura bogatia cu fericirea) . Satul era plin de copii de toate varstele care se jucau in apa, pe terenul de fotbal, prin cocioabe, in orice loc isi gaseau ceva de distractie…si erau atat de veseli si bucurosi…pot sa fac pariu ca erau mult mai fericiti si se distrau mult mai bine decat orice copil de bogatan de la oras sau care nu se “coboara “ la asa o saracie; se vedea pe chipul lor ca sunt sanatosi si au o viata frumoasa si cand au vazut ca in sat sunt “oameni albi” imediat au venit si au inceput sa chihoteasca pe langa noi si ne rugau sa le facem poze iar apoi sa le aratam; majoritatea stiau cateva cuvinte in engleza dar daca ii intrebai mai mult de “ce faci” , “de unde esti” si “cum te cheama” ,incepeau sa rada si rusinandu-se se intorceau cu spatele…fetitele erau mult mai dragute decat la oras si mult mai rusinoase …tare frumoasa lumea asta a copilariei, pacat ca unii-din prea multa dragoste si avand posibilitati- isi ingradesc “odraslele” si le fura copilaria.
Am intalnit in sat cativa localnici care vorbeau fluent engleza si ei ne-au aratat plaja satului-ceva de vis, cu palmieri, nisip alb ,si apa cristalina si ne-au sfatuit sa mergem cateva sute de metri sa vedem casa unui elvetian (am observat ca sunt multi elvetieni stabiliti in Filipine si deasemenea multi turisti-se leaga una de alta…) ; ajungand acolo am avut un soc sa vedem o casa super-luxoasa care si in Europa ar fi intors ochii turistilor , construita din materiale moderne dar cu mult gust. Gradina din fata era plina de flori colorate ingrijite si cu mult gazon. Casa si gradina erau inconjurate de un zid micut iar deasupra zidului cateva fire de …gard electric…Am intalnit administratorul casei (proprietarul era cu afaceri prin Hong-Kong ) care ne-a spus ca ,gardul electric este pentru maimute, si el ne-a povestiti cate ceva despre viata proprietarului care este casatorit cu o filipineza (n-am intrebat dar cu siguranta mult mai tanara) si vine des aici cu parteneri de afaceri …as face si eu afaceri cu el sa ma ia cu avionul si sa ma duca direct la el pe plaja!...
Am plecat din sat ovationati de zecile de copii care ne faceau cu mana si am mers mai departe in alt sat care era mult mai mic ( cateva case) si care nu mai avea “viata” celui dinainte dar la fel de sarac. Pe drum am intalnit rar masini sau alte motociclete dar am vazut cum arata autobuzele locale si ne-am felicitat pentru buna inspiratie de a nu experimenta mersul cu acestea ; sunt fara geamuri, oameni stau inghesuiti “ca sardelele” si cei mai fericiti sunt cei de pe portbagaj pe acoperis care stau mai comod(adica in fund, langa bagaje)…iar dupa un drum inghiti tone de praf si toate hainele sunt albe ...putine strazi sunt betonate (iar de asfalt nu poate fi vorba in zona asta ).
Tot drumul a fost printr-un soare puternic si nu am avut noroc deloc de vreo padure in care sa ne mai adapostim din cand in cand; dupa cateva ore am ajuns intr-un alt sat unde francezul ne-a spus ca traieste un austriac ( bineanteles casatorit cu o filipineza…si mult mai tanara…) care are un mic restaurant unde putem manca; l-am gasit usor ( tot satul il cunoaste fiind singurul strain )si dupa ce am mancat un ananas proaspat am comandat si niste peste cu multa , multa salata .Restaurantul l-a deschis acum cativa ani dar abia poate sa traiasca de pe urma lui in sezonul plin (sezonul uscat tine aici din noiembrie pana in mai)iar in sezonul ploios pleaca in Austria sa munceasca pentru a-si putea intretine familia ; nu se afla intr-o zona turistica si doar cativa aventurieri ca noi cu motorul il mai viziteaza din cand in cand dar spera cu timpul sa vina din ce in ce mai multi turisti si sa poata sa nu mai plece la munca in Austria. Tot el ne-a spus ca strainii nu au voie sa cumpere teren in Filipine ci doar o casa si terenul din jurul acesteia (maxim 500 de metri). Am conversat ceva timp cu el si la sfarsit ne-a vandut un pont sa mergem pana la o pestera din apropiere unde s-au gasit urme de oameni care au trait acum 8000 de ani ; ne-a dat si un ghid care sa ne plimbe prin pestera si o lanterna fara de care nu aveai ce cauta acolo. Ghidul , un baiat de 12 ani nu stia mai deloc engleza dar a fost bine ca ne-a traversat toata pestera (100 de metri) dupa care am urcat pe un munte inalt (daca stiam cat de inalt este nu incepeam sa urcam ) de unde se vedea o panorama superba. Am transpirat cred ca 2 litri pana am ajuns in varf si norocul nostru a fost ca nu eram direct in soare deoarece mai erau copaci pana sus, dar pe varf n-am rezistat mai mult de 5 minute deoarece ne batea soarele direct in cap si afara erau 35 de grade ; cand ne-am intors la restaurantul austriacului am baut pe nerasuflate 2 litri de apa pentru a compensa pierderea… Ce era interesant si ne-a lasat fara grai era ca in fata pesterii erau niste arheologi care escavau la 5-6 metri adancime si ne-au aratat oase si chiar un maxilar de om care spuneau ei ca sunt de peste 8000 de ani ( acum 10 ani gasisera primele urme si in urma analizei “cu carbon” a rezultat vechimea acestora)…este senzational sa vezi pe viu ramasitele unor oameni de acum mii de ani…am stat si ne-am gandit si era adevarat, oamenii primitivi locuiau in jurul pesterilor si acolo trebuiesc cautate urme ale acestora.
Seara am ajuns la hotel si ne-am culcat mai devreme deoarece maine ne asteapta un drum cu barca de 8 ore pana la insula Busuanga de unde vom lua avionul ( sper sa-l pot numi asa desi am auzit ca arata ca de jucarie) spre Manila.
“NU POTI PIERDE CEEA CE AI DARUIT”