“ESTI SIGUR CA AI DREPTATE SAU ESTI DOAR INCAPATANAT ? “
Dimineata am incalecat motorul si am plecat spre Sabang , un sat-statiune , unde se afla cel mai lung rau subteran navigabil din lume : 8 kilometri.
Din Puerto Princesa se organizeaza excursii zilnic spre Sabang dar toate cu plecare la ora 7 dimineata si intoarcere seara ; motorul iti da libertate de miscare, sa pleci cand vrei tu, sa te opresti cand vrei, unde vrei, sa fii independent…si este si mai ieftin. Singura problema este ca trebuie sa stii sa conduci motocicleta (se poate inchiria si masina dar este mult mai scump) si sa-ti asumi riscul de a conduce pe strazile insulei printre conducatorii filipinezi .
Timp de cativa kilometri pana am parasit orasul Puerto a fost infernal mersul datorita traficului foarte aglomerat( multe tricycle, motoare ,camioane si mai putin autoturisme) si in special datorita poluarii-simteam ca-mi sta in gat tot fumul si praful ; dar cum am parasit orasul parca am intrat intr-o alta lume; de o parte si de alta a strazii ( care era asfaltata, curata si bine intretinuta) dealuri acoperite cu vegetatie specific zonelor tropicale, palmieri, arbori de nuca de cocos, bananieri (cu banane micute in ei), din loc in loc magazinase, baruri la marginea soselei si ce era mai important pentru mine in actuala pozitie de conducator de vehicol pe doua roti (si cu o persoana in spate) era ca traficul era aproape inexistent ; rar mai trecea o masina sau un motociclist si acestia din urma mereu cand treceau prin dreptul nostru ne clacsonau ( dar nu clacsoanele soferilor de Tir din Romania ) ca sa ne salute.
Am plecat de pe malul Marii Sulu (unde se afla Puerto) si am taiat toata insula-mama a Palawan-ul pana am ajuns la Marea Chinei de Sud. Precum v-am spus Palawan este un arhipelag de aproape 1200 de insule dar cea mai mare din insule se numeste tot Palawan si este ca un sarpe : luuuunga si ingusta .
Ultimi 30 de kilometri de drum au fost infernali datorita soselei care nu mai era asfaltata si era plina de denivelari si gropi; pentru Dana care statea in spate a fost cel mai rau deoarece saua era mai ingusta si nu atat de moale ; oricum sa vedem partea buna a lucrurilor si sa spunem ca a fost un masaj la partea dorsala…gratuit.
Intr-un final am ajuns in Sabang , un sat micut plin de restaurante si magazinase de souveniruri , foarte curat, cochet ,cu cateva bungalouri pe care le puteai inchiria si in care nu vedeai prea multi straini; cand am platit taxa de intrare in parcul natural al raului subteran ,administratorul ne-a aratat o statistica cu numarul de turisti care viziteaza parcul lunar si anual, si cu o comparatie fata de anul trecut ; era foarte mandru ca luna trecuta vizitasera raul 10.000 de turisti , comparativ cu luna februarie a anul trecut in care erau doar 8.000. Din cei 10.000 doar 2.000 erau straini restul 8.ooo fiind filipinezi. Am putut remarca pe statistica ca cele mai aglomerate luni erau ianuarie, februarie si martie ( sunt cele 3 luni de sezon de varf in Filipine). Desi el era mandru de numarul “mare” de turisti eu cred ca sunt foarte putini vizitatori ( si mai ales straini) si ma asteptam sa fie mult mai multi datorita frumusetii si unicitatii acestui rau subteran.
Se pare ca istoria raului este de milioane de ani cand a inceput sa sape printr-un munte de 1000 de metri altitudine si intr-un final sa-l strapunga (subteran ,pe o distanta de 8 kilometri) si sa se verse in Marea Chinei de Sud.
Dupa ce am platit taxa de acces in parc-5 dolari- a trebuit sa platim o barca care sa ne duca pana la intrarea (de fapt iesirea raului din munte) noastra in pestera; aici taxa a fost mai mare pentru ca nefiind nici un turist a trebuit sa platim noi toata barca de 6 persoane si dupa 30 de minute am ajuns pe o plaja de basm de unde nu ne mai venea sa plecam-Dana a zis ca ea ramane acolo si s-o iau cand ma intorc; si-a dat seama ca era o idée proasta sa rateza pesteta cand a ajuns in interiorul ei. De pe plaja am mai mers pe jos cateva minute printr-o jungla in care partea senzationala a fost ca am vazut o reptila de peste 1 metru lungime si care parea ca nu se sperie de oameni-probabil ca ei o hranesc-si am ajuns la alta plaja la fel de minunata de unde ne-a preluat un barcagiu pe o barca cu vasle ( ne-a explicat ca era interzis sa intri in pestera cu barca cu motor pentru a nu strica stalactitele si stalagmitele)
De la intrare in pestera ne-a pierit “piuitul” datorita unicitatii formelor calcaroase din interior; iar dupa cateva secunde am exclamat amandoi in acelasi timp :lilieci !!!....da , erau zeci de mii de lilieci care stateau agatati de bolta pesterii si cand ne-au auzit au inceput sa zboare. Cum stateam noi si priveam inmarmuriti la peretii pesterii si la ce se petrece in jur, l-am auzit pe barcangiu ( care in acelasi timp ne era si ghid ) spunandu-ne :”close the mouth and open the eyes”-inchideti gura si deschideti ochii- ; ne-am dat seama ca asa era, stateam cu gura deschisa( asa ai tendinta cand te uiti in sus) si liliecii zburau prin fata noastra …mi-am si imaginat un liliac zbatandu-se la mine in burta…
Aveam o lampa conectata la o baterie de masina si ma gandeam cu groaza ce facem daca ramanem fara current-ne-ar fi mancat liliecii !!??. Era o liniste mormantala sparta doar de clipacitul vaslei in apa si din cand in cand de zgomotul sinistru facut de lilieci.
Apoi a inceput barcagiul sa ne explice semnificatia fiecarei forme calcaroasa (de fapt asemanarea lor cu diverse personaje si lucruri) : “Cei trei intelepti” , “Candelabru gigantic” , “lumanare care arde “ , “sexi lady”- avea forma unei femei goale-a numit-o Sharon Stone ,”pasare in zbor”, “Maica Domnului” si multe alte asemanari tare bizare; vorbea nonstop, parea pusese o caseta si a apasat “play”…si noi priveam multitudinea de stalactite si stalagmite care te fermecau…si ne straduiam sa tinem gura inchisa…
Ne simteam ca in cartea lui Jules Verne “Calatorie spre centrul Pamantului” , ne simteam exploratorii pamantului , si traiam calatoria ca si cum ar fi fost o aventura ; cred ca francezul a scris cartea dupa ce a vizitat pestera…
Ce mi s-a parut distractiv era ca in momentul cand intalneam alta barca , barcagii se salutau : cei care intrau li se spunea “Good evening”(buna seara), iar cei care ieseau li se spunea “good morning” (buna dimineata) …la inceput nu ne-am prins dar dupa ceva timp ne-a picat fisa…
Am mers vreo 2 ,3 kilometri si “ghidul” ne-a spus ca pana aici este pentru turistii de “rand” , daca vroiam mai mult trebuie permisiune speciala .
Sunt convins ca peste cativa ani locul acesta va deveni o destinatie turistica de top si cei 2000 de turisti straini cre vin intr-o luna acum, vor fi in viitor tot atatia intr-o zi…totul depinde de promovarea locului si de dezvoltarea turistica a zonei ; daca vrei sa stai in Sabang sa innoptezi ,cele cateva casute situate pe nisipul de pe malul marii iti ofera o vacanta romantica chiar daca sunt modeste la dotari si conditii.
Ne-am intors cu barca in satucul numit Sabang si ne-am asezat la un restaurat sa mancam; nu mai era nici un turist strain prin zona (minibus-urile plecasera) si am ales un restaurant plin de localnici ( de fapt turisti filipinezi). Mancarea a fost buna dar marea problema a fost ca a trebuit sa asteptam o ora si jumatate sa ne-o aduca( probabil totul fiind proaspat pescuiesc fructele de mare dupa ce comanda clientul) si s-a facut tarziu iar noi aveam de facut drum lung inapoi cu motocicleta.
Am plecat spre seara din Sabang , fericiti, bine mancati, si admirand peisajul mirific prin care treceam ; din cand in cand mai intalneam un localnic (pe jos) care ne zambea si saluta , si rar cate o casa darapanata in care locuiau ei. Dar (de multe ori apare “dar”-ul care nu ne place…) m-am uitat( din greseala !?...) pe indicatorul de la benzina si …bineanteles …aproape gol ; facusem plinul dar asta a insemnat 3 litri si nu m-am gandit ca s-ar putea sa nu ne ajunga…iar noi eram in plina jungla, spre seara si mai aveam destul pana la primul sat …Am intrebat vreo doi localnici pe care i-am intalnit de benzina si au dat din umeri…iar masini sau motociclete n-am intalnit deloc de cand am plecat din Sabang…ma uitam din 3 in 3 secunde la acul indicator si parca vedeam cum scade spre 0 …dupa cativa kilometri cred ca mai mergeam cu vapori –indica ca nu mai aveam benzina deloc –Dana nu a simtit dar intrasem in panica- oare erau animale salbatice pe aici ?...dupa o curba am vazut case !!!...salvarea noastra!?...daca nu gaseam benzina cel putin ramaneam aici sa dormim!...am intrebat la prima casa si m-a trimis la 10 metri unde era un chiosc cu mancare …acolo am intrebat de benzina si mi-a aratat o sticla de Coca-Cola…i-am repetat ca vreau benzina aratandu-I rezervorul si mi-a aratat din nou sticla de Cola…atunci am realizat ca , continutul are alta culoare decat cea de Cola…Ura! ,era benzina !...si nici nu era mai scumpa decat la benzinarie.
Mult mai linistiti am plecat mai departe dar imediat ce am intrat pe soseaua principala asfaltata a inceput sa ploua…nu ne venea sa credem ca ploua , este anotimpul uscat, secetos, nu ploua niciodata in acest anotimp; dar azi nu avem noroc ; nu era o ploaie rece , afara era cald dar era neplacut pe motor sa fii ud- mai ales ca nu mai vedeam nimic udandu-se ochelarii…si pentru ca toate sa fie pe dos ne-a prins si noaptea …exact ce nu vroiam , sa conduc noaptea prin Filipine…o motocicleta …Dar exista un Dumnezeu al calatorilor, si am ajuns cu bine la hotel unde am mancat si ne-am culcat devreme pentru ca a doua zi plecam spre …Coco Loco…o insula indepartata si izolata…