Fiecare alpinist din lume care se respecta si isi permite trebuie sa treaca proba Kilimanjaro ; este cel mai inalt munte din lume care se poate urca fara o pregatire anterioara amanuntita si fara sa fii un profesionist, dar sunt cateva amanunte si recomandari de care trebuie sa tii seama si in nici un caz nu trebuie urmat exemplul nostru. Dar sa nu uitam ca noi nu am plecat pregatiti pentru Kilimanjaro iar timpul a fost inamicul nostru nr. 1 , totul petrecandu-se la “mustata” , nu am avut voie sa intarziem nici o secunda , ar fi dus la pierderea avionului spre tara si fiind plin sezon cine stie cand mai gaseam locuri de intors…
Drumul pana pe varf se parcurge intr-un interval de 7-10 zile , timp in care dai organismului rastimpul necesar obisnuiri treptate cu scaderea presiunii datorita altitudinii.( la noi a durat doar 5 zile!!!). Majoritatea turistilor care vin pe Kilimanjaro sunt incantati in general de tot ce vad , simt, pe acest munte mistic , traiesc la maxim emotia escaladarii , emotia data de cucerirea miilor de metri si nu cred ca este turist care sa regrete ascensiunea facuta-cei care regreta cu siguranta sunt cei care nu pot face fata si renunta inainte de a ajunge pe varf.( si sunt destui !) Fara a vrea sa va descurajez trebuie sa subliniez ca anual mai mult de 10 turisti platesc tribut muntelui si isi pierd viata pe culmile insorite si de multe ori inzapezite ale acestui munte misterios.( dar riscuri sunt si cand treci strada!...) .Daca este sa respecti indicatiile medicale , peste 3000 de metri, trebuie sa urci maxim 300 de metri pe zi !!!....incredibil !!...cat de inconstienti am fost !!...iar un lucru care m-a pus pe ganduri si m-a facut sa inghit in sec, a fost cand am citit ca , toti alpinistii care incearca sa cucereasca Everestul –Himalaya, urca pana la 5600 de metri ,unde se afla Everest Base Camp, locul de campare ,in decurs de cel putin 2 saptamani ( pornind din Kathmandu-Nepal)….dar ei sunt profesionisti , iar noi amatori….inconstienti….si nestiutori….
4700 metri-Kibo Hut…..cel mai rau era ca ne dureau pe toti capurile de simteam ca ,crapa si ne gandeam cu groaza ce ne facem pana la 5900 metri….si nici nu mai aveam timp de aclimatizare deoarece in cateva ore trebuia sa atacam varful….Era ora 15 si la ora 12 noaptea se dadea startul spre varful Uhuru Peak , cel mai inalt din Africa ,aproape 6000…
Am hotarat sa mancam mai devreme , pe la 17 ,si apoi sa incercam sa prindem daca nu somn , macar cateva ore de odihna la orizontala….
Nu !!, nici vorba de somn si nu cred ca este turist care sa fi dormit inainte de Uhuru Peak, cu atat mai mult noi care nici nu puteam sa stam culcati datorita durerii insuportabile de cap….iar emotiile cresteau cu cat ne apropiam mai mult de miezul noptii…nu ne gandeam decat daca vom fi in stare sa urcam pana sus.
Silviu era omul cel mai afectat de nesomn si mult timp dupa coborarea de pe Kili , mai glumeam intrebandu-l “ Sile , dormi?”…saracul era distrus ,dar a jurat ca nu se lasa si ne urmeaza daca mergem noi!....a trecut prin cele mai crunte momente pentru a ajunge pana sus ….dar imediat!!.....
La ora 10 seara nu am mai rezistat emotiilor si durerii neobisnuite de cap si m-am dat jos din pat , m-am imbracat si am iesit afara pentru a gusta din noapte cea mare ( sau mai bine zis cea lunga !); nici un nor, o luna plina si totul in jur arid si sterp….o liniste mormantala intrerupta din cand in cand de vantul sec si rece care batea….capul ma durea, emotiile cresteau , imi era frig, aveam o frica ca poate voi fi obligat datorita durerii sa cedez si nu vroiam sa concep ca muntele ma va putea invinge….si atunci a intervenit increderea in Dumnezeu!!....am spus o rugaciune si putere ei mi-a gonit frica ….am prins curaj, si in cateva clipe am fost convins ca voi reusi….. dar nu gaseam antidotul pentru durerea de cap!!....si am inceput sa ma plimb printre corturile din camp ….si curand s-a facut ora 23….au aparut serpasii in frunte cu ghidul….ne-au pus masa rapid ( de fapt doar ceai si biscuiti) iar la ora 23,30 toti eram gata de plecare ( mai putin Marius care astepta sa plecam sa poata sa mai incerce sa prinda ceva ore de somn)
Ora de plecare oficiala era 24 dar nu mai puteam astepta inca 30 de minute si am hotarat sa plecam primii din toate grupurile mai ales ca vremea era superba de escaladat iar datorita lunii pline, lanternele de cap erau inutile. Pentru prima oara de cand am plecat, amandoi ghizii erau impreuna cu noi si am inteles ca asta este procedura , in caz ca cineva vrea sa se intoarca sa vina cu un ghid inapoi iar ceilalti sa continue ascensiunea cu celalalt. Si am pornit “pole-pole” spre varful muntelui….Eu pentru prima oara am folosit betele si curand au ajuns un accesoriu de baza fara de care nu concepeam escaladarea ; prima ora a fost conform asteptarilor, grea ,dar datorita necunoscutului , a emotiilor, si probabil a pantei nu atat de mare a trecut relativ usor si fara incidente. Imi recapatasem increderea in mine si eram convins ca , curand voi scapa de calvarul presiunii mici si a lipsei de oxigen si voi putea alerga in jos spre locuri mai “prietenoase”.
Sa nu zici “hop” pana nu sari !!...s-a confirmat si de data asta!!..... in cateva minute panta si-a schimbat inclinarea si fiecare pas facut parca ne storcea din ce in ce mai multa energie…..era din ce in ce mai greu !...nu mai aveam puterea sa scot sticla de apa din buzunar si sa beau ,iar cand in sfarsit am facut-o , surpriza: a inghetat apa! , s-a format un dop de gheata si am ramas fara apa….gura imi era uscata, asemanatoare desertului alpin pe care il parcursesem pana atunci…iar cum un necaz nu vin niciodata singur a inceput sa-mi inghete picioarele….iar apoi mainile ….iar apoi altitudinea si-a spus cuvantul, fiecare pas parca cerea mai mult efort, iar numarul de respiratii incepuse sa creasca progresiv ajungand sa respiram de cateva zeci de ori la fiecare pas; eram ca un caine dupa ce fuge 2 ore in plina vara la 35 de grade ( cu + ). Frigul era din ce in ce mai taios iar fata expusa direct parca n-o mai simteam….iar apoi s-a petrecut ceva , care nu voi uita toata viata : l-am intrebat pe Alin unde este mana mea dreapta ????.....iar el mi-a raspuns fara sa realizeze pe moment ce l-am intrebat, ca este linga mine ….apoi am spus parca trezindu-ma , ca mi-a inghetat si n-o mai simt!...ma trezisem din betia lipsei de oxigen a creierului si i-am chemat pe ghizi si le-am spus ca nu-mi mai simt mana dreapta…imediat au inceput sa-mi frece amandoi mana si in cateva clipe mi-au revenit simturile…mi-am dat seama ca aveam manusi de cea mai proasta calitate ( ca dealtfel tot echipamentul de pe noi, totul culminand cu…blugii !!!) si am inceput sa tin in continuare pumnul strans…si asa am ramas cu el pana sus !!!...
Cu siguranta mult timp Alin ma va tachina cu povestea asta intrebandu-ma unde mi-e mana dreapta, dar atunci nu era nimic de ras….
M-am uitat la ceas : 2,35….aveam deja 3 ore si deci eram aproape la jumate….am mai mers parca o vesnicie si m-am uitat iar la ceas : 2,37….nu-mi venea sa cred !!!,,,, doar 2 minute!....parca au trecut 2 ore ….apoi iar m-am uitat 2,40 !....stiam ca daca ma mai uit o sa innebunesc, asa ca pana in varf am hotarat sa nu mai fiu curios….si bine am facut!!
Ne opream din ce in ce mai des , dar datorita frigului parca pauzele erau din ce in ce mai scurte ; in pauze nu faceam decat sa respiram si sa tragem cat mai mult oxigen….dar nu era destul !!!...daca am fi avut niste tuburi de oxigen cu noi !!!???...
Ne uitam in jos si vedeam in departare grupuri si grupuri care ne urmau si ne intrebam, oare ei cum se simt?, eram convinsi ca nu ca la o plimbare pe malul marii!!...
Am realizat ca totul este mult mai greu datorita altitudinii , a lipsei de oxigen si implicit a presiunii mult mai mici a aerului ( ulterior Silviu ne-a spus ca s-a uitat la ceasul lui care ii indica si presiunea si arata 300- iar normal este 650-700….deci era sub jumatate).
Acum incercand sa retraiesc momentele de atunci imi aduc aminte ca era o liniste desavarsita sparta doar de zgomotul bocancilor nostri care parca se tarau pe terenul pietros al muntelui iar peisajul era ….lunar….o luna minunata , curata, plina , stralucitoare, frumoasa… si mai apropiata de noi ….si ne tot apropiam de ea!....
Simteam ca eram aproape de cer si parca aveam capul in nori ( si la propriu si la figurat!), vroiam sa pierd masura timpului pentru ca timpul sa mi se para ca trece mai usor.
Eram intr-o stare ,atat de slabita ,in care in viata mea nu am fost si ma rugam sa ma ajute Dumnezeu sa pot sa merg mai departe , simtem ca eram epuizat, picioarele de la glezna in jos parca erau paralizate de frig ( acum ma gandesc ca intre blugi si bocanci frigul era parca pe autostrada!) dar inaintam, incet dar inaintam, si simteam asta uitandu-ma in spate si vazand ca distanta fata de cei din spate nu se micsoreaza, ci parca dimpotriva era mai mare. Pierdeam mai multa energie respirand decat mergand, fiecare pas era insotit de zeci de gafaieli….care ma oboseau!!....
Mi-au trecut prin minte multe curiozitati in cele cateva ore de chin ,dar tin minte ceva care imi tot aparea si parca nu puteam intelege; Andreea Marin! Stiam ca a fost !, ca a reusit !....nu stiu daca ea m-a facut sa merg mai departe dar cu siguranta a avut un aport la succesul escaladarii….nu-mi iesea din minte ce am retinut din ce a comentat ea despre Kili : “ intr-o viata plina de urcusuri si coborasuri,fiecare om trebuie sa-si aleaga in viata un munte pe care sa-l escaladeze” ….nu puteam fi eu mai prejos decat ea !!...
Dupa ce mi-am mai pierdut de cateva ori “directia” creierului , recapatand-o repede oprindu-ma si respirand din ce in ce mai des si adanc, pe la ora 4,30 am ajuns pe un varf care initial am crezut ca este “big one” ( cel mare)….nu , nu era acela , era Gilmar Point (5680 metri) un loc unde multi se opresc nemaiputand continua pana in varf. Ghidul nostru ne-a sugerat sa ne oprim iar cand l-am intrebat de ce ,mi-a aratat spre Alin si Silviu iar uitandu-ma spre ei, atunci am realizat ca erau mai “varza “ ca mine…Am stat o clipa m-am gandit si am fost convins ca daca plecam eu vor veni si ei deoarece sunt ambitiosi si nu se vor lasa….presupunerea mea s-a adeverit …n-au stat prea mult timp sa se gandeasca si in cateva minute eram toti pe drumul spre “The Big One”
Din momentul acela totul a fost mai usor, panta nu mai era atat de abrubta, vedeam varful nu departe in fata si credeam ca in cateva minute vom fi acolo….am mai facut o ora jumatate !!....probabil si datorita zapezii inghetate care ne incetinea inaintarea dar cu siguranta si datorita oboselii acumulate pana atunci. Mergeam pe creasta , pe partea dreapta aveam craterul cu prapastia in care nu-I vedeam fundul , iar in stanga ghetarii care straluceau maiestos in lumina lunii.
Imi imaginam varful ca o linie de sosire si asteptam cu nerabdare sa o trecem….iar pe la ora 6 dimineta , parca exact cand Soarele rasarea am ajuns in varf !!!!.....Nu m-am gandit pe moment decat sa facem repede poze si sa plecam mai repede din acel loc fara aer si atat de neprietenos....dar Soarele se ridica din ce in ce mai sus si mai rapid dezvelind privelisti pana atunci ascunse ochiului, privelisti unice pe care eram convins ca nu le voi mai vedea prea des….varful era plin de turisti, tuturor parca le trecusera oboseala si initial m-am intrebat de unde au aparut deoarece nu ne depasisera nici un grup ,dar apoi mi-am amintit ca sunt 6 rute pana sus….toate mai grele ca a noastra si atunci am stiut ca toti de acolo erau profesionisti….da, se vedea pe ei !!!.....si nu erau in blugi !!!....trebuia sa plec repede inainte de a se lumina si a se vedea ce echipament am …..
Am mai stat cateva minute si m-am bucurat de imaginile pe care Soarele le dezvelea si lumina si care nu pot fi exprimate in cuvinte, dar pot spune ca am prins o dimineata senina si am vazut orasul …..de la 6000 de metri!!!....eram pe “Acoperisul Africii “ !!!
Si eram fericit !....si un pic ametit !...si atunci era sa fac o prostie!....imi era somn si m-am pus pentru o fractiune de secunda jos sa ma odihnesc ….si am inchis ochii…..si era atat de bine….si in urmatoarea fractiune de secunda am simtit ca adorm….si in alta fractiune de secunda am tresarit amintindu-mi reportajele despre moartea prin inghet…cea mai placuta moarte…si am realizat ca daca adormeam ( si cu siguranta s-ar fi intamplat in urmatoarele cateva secunde!) , adormeam de tot ….si ma trezeam pe lumea cealalta….si nu stiam daca acolo gasesc internet sa pot sa postez ….si ma gandeam la voi ca poate nu ati fi ajuns niciodata pe Kili….
Dar nu uitati : “ fiecare om trebuie sa-si aleaga un munte pe care sa-l escaladeze!!!!”….Ce frumos!!!...
…si desi ar fi fost frumos sa ma opresc aici, urmeaza alte peripetii ( am de coborat 6000 de metri, nu?...)…..in curand!….