Namaste !

Ora 6:30 pe strazile din Thamel… printre zeci de comercianti care incep sa isi deschida obloanele magazinelor, printre vacile sfinte care isi incep plimbarea de dimineata, printre masini care aprovizioneaza magazinele si restaurantele cu produse proaspete si noi, printre gramezile de gunoi adunate pe fiecare strada si care asteapta masina sa fie stranse,  printre zeci de taxiuri, motociclisti si biciclisti fiecare facand loc unul altuia, printre turisti straini care vor sa vada viata locala de dimineata, erau si patru romani cu rucsacele in spate care cautau drumul spre statia de autocare. Dupa cateva strazi, dand coltul unei strazi micute, am desoperit, nu o statie de autocare cum ne asteptam , ci o strada intreaga lunga de vreo 2 km in care pe o parte erau insirate zeci de autocare locale, vopsite cum altcumva decat…in multiple culori. Ca in legile lui Murphy, autocarul nostru era primul….dar din celalalt capat.

Aproape o ora i-a trebuit autocarului sa iasa din metropola aglomerata si sa ia drumul soselei spre Pokhara. O sosea aglomerata plina de camioane, autocare, motociclete si autobuze locale  cu localnici inghesuiti ca in conserve . Soseaua urmeaza valea raului Trisuli mergand la cativa zeci de metri deasupra acestuia, avand doar un parapet subtire de protectie, cu rolul doar de a delimita vizual soseaua de prapastie. Stiam ca starea tehnica a vehiculelor in Nepal este precara si auzind franele autocarului scartaind la fiecare curba, ne incordam genunchii pregatindu-ne de o iesire in décor si o cadere spectaculoasa in rau. Soseaua este cunoscuta prin pitorescul ei dar si renumita datorita accidentelor dese  care au loc pe aici. Din fericire se pare ca doar camioanele, autobuzele si masinile folosite de localnici sunt implicate in accidente, autocarele pentru turistii straini sunt verificate mai des si au soferi mai atenti. In toate tarile sarace din lume, soferii profesionisti sunt foarte stresati si obligati de patroni sa conduca multe ore pe zi, nefiind o legislatie care sa apere drepturile angajatilor( si in special numarul de ore lucrate), de aceea este normal ca un sofer care conduce 14-15 ore pe zi sa mai inchida un ochi la volan in timpul condusului si sa “parcheze” masina direct intr-un rau involburat. Desi drumul, ca timp, este destul de lung, nu sunt decat 200 km dar se merge incet datorita aglomeratiei si a soselelor inguste si cu multe, multe gropi;  peisajele pe care le admiri sunt fantastice iar in pauzele orare in care autocarul opreste sa te dezmortesti poti sa iti cumperi de mancare, sa interactionezi cu localnicii  sau iti mai cumperi o prostioara de la vanzatorii ambulanti pe care-I gasesti pretudindeni ( fac pariu ca si in drum spre Everest nu vei scapa de ei J…dar cu siguranta acolo nu vor vinde gheata).

 Daca vrei adrenalina pura poti sa iei intre Kathmandu si Pokhara autobuze locale, costa pana in 2 euro biletul (fata de 5-8 euro autobuzele turistice) dar nu recomand nimanui asta…dupa primele curbe o sa coborati “la prima”…

Dupa un drum pitoresc cu munti, vai, rauri ( aici e plin de locuri in care se practica raftingul, raul Trisuli fiind preferatul celor care vor aventuri pe rauri de munte) , sate, localnici si multe culori  am ajuns intr-un nou oras imens – Pokhara. La coborarea din autocar ne astepta un localnic avand o pancarta tot cu numele meu J… te simti bine cand esti intampinat asa. Sega ne-a recomandat un hotel in zona turistica (Lake View) din Pokhara si hotelul ne-a trimis masina sa ne ia din statie. Dupa cateva strazi prin aglomeratia orasului am ajuns intr-o zona linistita aflata pe malul unui lac, o zona aerisita, curata, cu zeci de magazine si restaurante,  toate la un standard superior ( din toate punctele de vedere) celor din  Thamel-ul din Kathmandu. Venind din Kathmandu aici te simti ca intr-o statiune luxoasa…si de ce sa nu recunoastem…chiar aveam nevoie de asa ceva. Hotelul, cel recomandat de Sega,  incomparabil mai bun decat cel  din Kathmandu , nou, totul curat si un personal zambitor si comunicativ- ca de altfel toti nepalezii; si ca o cireasa pe tort, camerele cu vedere la lac…25 dolari camera.

O tura pe strazile cartierului turistic, zeci de opriri la magazine, o cina la un restaurant luxos pe malul lacului (a, nu, nu am innebunit, luxos inseamna ca am platit ceva mai mult decat media restaurantelor – aici a fost 20 de dolari toti patru- cu bacsis cu tot pentru ca in Nepal acesta se adauga automat la nota …) si am plecat cu burtile pline dupa ce am admirat un spectacol traditional nepalez  pe scena din incinta restaurantului. Probabil era unul dintre cele mai luxoase restaurante de aici, dar Nepalul nefiind o destinatie turistica pentru pretentiosi, nu vei gasi aici restaurantele de lux din occident. Cred ca orice restaurant ar da faliment in prima luna daca ar ridica preturile mult mai mult decat media de aici – 5 dolari de persoana per masa. O masa copioasa, o plimbare frumoasa, o atmosfera minunata, un hotel cu un standard mai ridicat decat ne asteptam, au incheiat inca o zi in aceasta calatorie prin fantasticul si surprinzatorul  Nepal.