Cei care ati facut   armata, mai tineti minte  ca circula un banc ( pe vremea aceea, cam trist) ? : “la ce ora este trezirea tovarase capitan? Fiecare se trezeste la cat vrea, dar plecarea este la ora 5 dimineata!”….:-) ….cam asa si in aceasta dimineata in Pokhara, Nepal. Cu o zi inainte am aranjat cu un ghid local din Pokhara (recomandat tot de Sega), sa ne duca dis de dimineata pe varful unui munte din apropiere, Sarangkot, unde sa prindem rasaritul soarelui deasupra muntilor Himalaya in jurul orei 6, urmand apoi ca toti patru sa sarim cu parapanta – a durat ceva timp pana sa ii conving pe toti sa faca acest pas, sa-si invinga teama de a zbura liber. Cu Dana am depus cele mai multe eforturi dar satisfactia a fost maxima cand am obtinut un da tremurand; i-am facut déjà rezervarea sa nu cumva sa se razgandeasca ! ;-)

Ora 4:30 scularea, ora 5 am plecat de la hotel, ora 5:30 am ajuns la capatul drumului de masina, de unde inca 30 de minute am urcat pe jos, pana in varf. Am ajuns la fix, un rasarit magnific, dar din pacate varfurile optmiarilor nu s-au lasat luminate de soare fiind invaluite in nori.  Ca supararea sa fie maxima (suparare pentru mine, dar usurare pentru ceilalti J) a inceput si ploaia si vantul, anuland urmatorul pas in plan – saritura cu parapanta. Am coborat pe jos interactionand cu localnicii din zona intr-o plimbare placuta si fara graba. Eram printre putinii turisti de pe munte deoarece masina care ne-a adus a plecat (noi urma sa revenim in oras pe calea aerului – cu parapanta). Pe la jumatatea drumului de intoarcere , ploaia incepuse mai puternic, am facut semn la o masina care a oprit, i-am spus soferului ca vrem sa mergem in oras, acesta a dat jos pasagerii localnici din masina si pentru 5 dolari ne-a dus inapoi la hotel; degeaba am insistat noi sa nu-i dea jos pe cei din masina , dorinta soferului de a castiga niste bani a fost mai mare. Salariul mediu al unui nepalez este de 50 de dolari pe luna si este de inteles ca localnicii se bucura si de  1 sau 2 dolari.

Micul dejun la hotel, apoi am plecat tot cu un sofer si masina inchiriata cu 10 dolari sa vizitam atractiile din jurul Pokharei. Am ajuns la un centru de refugiati tibetani, unde i-am vazut pe tibetani “la ei acasa”, am vizitat o manastire tibetana, am mai invartit moristile Dharmei acolo, ne-am delectate cu produsele traditionale tibetane – cu greu am convins-o pe Dana sa nu cumpere un covor Tibetan fabricat manual in atelierul din apropiere, bineinteles foarte colorat si cu modele specifice. Am vizitat cascada “Devis Fall” am mancat mult si bine la un restaurant local si…am plecat in munti.

Am aranjat cu un ghid o excursie de doua zile pana pe varful unui munte, 2100 m, unde sa vizitam cateva sate autentic nepaleze, sa scapam de agitatia oraselor, sa traim alaturi de localnici, sa fim in mijlocul lor si sa le urmarim viata de zi cu zi. Pentru ca ni s-a spus ca drumul este foarte greu si numai o masina 4x4 poate sa il strabata, am luat o masina de teren cu sofer, “fugind” din oras. Una din cele mai bune decizii luate, desi la inceput am blestemat decizia de a manca atat de mult inainte de drum; nu am stiut si nici nu ne-am imaginat cat de proaste pot fi unele drumuri. Cu siguranta multe masini de teren moderne nu ar razbate aceste drumuri, dar localnicii stiu sa isi aleaga masinile de teren care sunt intr-adevar robuste si facute chiar pentru teren accidentat nu pentru a epata cum se intampla des in occident.

A inceput adevarata calatorie prin Nepal, departe de locurile batatorite ale turistilor, intr-o  lume autentic nepaleza. Am traversat cateva sate ale acestor oameni de munte, ne-am zambit reciproc cu localnicii, i-am salutat reciproc (sper ca stiti acum, nelipsitul “Namaste”) ne-am bucurat vazand chipul fericit al copiilor jucandu-se jocuri simple (mai tineti minte cand eram copii cum invarteam un cerc alergand ca nebunii?- am revazut aceste cercuri), copii care improvizau jocuri din orice - mingi facute dintr-un pet, “elasticul” , ‘’ratele si vanatorii’’,  etc. Ne-am minunat de viata simpla a acestor oameni, de activitatile grele de zi cu zi (ara pamantul cu boii, cara lemnele cu spinarea, cara apa in galeti cu mainile, curata buruienile cu mana, spala la rau,  dar zambesc si sunt fericiti tot timpul. Nu trebuie sa ai bani, Mercedes, vila cu piscine ca sa fii fericit… Inca o data am descoperit ca fericirea vine din alte lucruri.

 Am pastrat cativa biscuiti pentru ca stiam ca vom intalni copii si am fost NOI , cei mai fericiti,  cand am vazut fericirea de pe chipul lor cand au primit dulciuri la care probabil foarte rar au acces; ei au acces la lucruri simple, mancare proaspata, neprelucrata si sanatoasa, cresc in mijlocul naturii, sunt iubiti de parinti care sunt mereu alaturi de ei, respira aer curat, beau apa pura de izvor, dorm sanatos de cand se intuneca pana cand rasare soarele, nu au acces la jocuri pe internet si televizor cu stiri si filme ciudate…nu, nu trebuie sa ne para rau de viata acestor copii, e mai buna decat a multor copii din occident si cu siguranta mai sanatoasa; in tarile dezvoltate copiii sunt dependenti de tableta, cresc cu internetul ( o sa  invete sa navigheze pe internet inainte sa invete sa mearga), se joaca cu alti copii cu ajutorul jocurilor inter-active pe internet( nici nu-si cunosc fizic ‘’prietenii’’), in loc de jocuri in aer liber se joaca pe tableta, la plimbare parintii ii duc in mall-uri, in vacante in complexe all-inclusive,  dar, daca ii duci “la tara” se sperie de un miel sau ied nou nascut ….e, am exagerat un pic pentru ca sunt si multi parinti responsabili in occident …J …dar se intampla des si exemplele date de mine …si doare !

   Sa va mai spun ca am intalnit peisaje fantastice, rauri de munte cu cascade, poduri pe cabluri de otel ca la noi in sate acum zeci de ani (am redevenit copil leganandu-ma pe ele si speriind fetele) , campuri pe care localnicii pregateau culturile (probabil de orez si porumb), vaci si  yaci care pasteau paziti de copii si… surpriza: am avut parte de o piscina naturala de-a lungul unui rau de munte, adanca de cativa metri, in care datorita puritatii apei putea sa vezi pana la fund…am promis ca la intoarcere o sa facem baie acolo.  Ne-a trebuit mai mult de 3 ore sa ajungem la cochetul satuc de pe varful unui munte (Panjalay) .Desi banuiam ca este curat nu ne-am imaginat ca vom gasi ceva atat de curat si simplu aici. Sunt 3 cabanute pentru turisti, administrate de trei femei, surori nepaleze, foarte zambitoare , vorbesc engleza bine si foarte muncitoare – mereu gasesc ceva de facut prin bucatarie, camera, curte – parca ar fi niste albinute harnice. Am primit doua camera simple, cu mobilier din lemn natural ( de fapt doar pat si masa)  dar asternut foarte curat ( in fiecare dimineata surorile scot asternutul “la aer”, iar dupa ce turistul pleaca acesta se spala cu apa de munte incalzita la foc …iar pretul camerei,  4 dolari …2 dolari de persoana …

Pe langa noi in micul satuc de munte se afla cativa turisti straini care au venit sa faca plimbari zilnice pe munte ( pleaca pe trasee zilnic) si cativa yoghini care “se antreneaza” in fiecare dimineata, pranz si seara …

Inainte de apusul soarelui am plecat sa inspectam locurile si …am ajuns pe varful unui munte alaturat  la 2600 metri altitudine ….eu cu Paul( fetele au ramas la jumatatea drumului) ne-am indemnat unul pe altul sa mai mergem ‘’inca un pic” “ca parca se vede un loc de admirat apusul” si acel pic a fost o ora …am traversat o padure de rododendron ( din pacate doar cativa copaci aveau flori) si am aflat si eu ca exista si copac- rhododendron , care creste de cativa metri si are zeci de flori de un rosu puternic- superba priveliste ;  am ajuns in varful muntelui unde se afla o manastire budista , i-am speriat pe pasnicii credinciosi cand am intrat in curtea lor exact la lasarea intunericului , si dupa cateva minute am hotarat sa ne intoarcem… Ups!, se intunecase afara si noi trebuia sa coboram vreo 2-3 kilometri + o diferenta de nivel de 500 de metri …acum ii inteleg pe alpinistii care isi risca viata pe Everest- adrenalina te face sa mai vrei sa mergi ‘’un pic” , nu vrei sa abandonezi cand crezi ca mai ai putin …asa s-a intamplat si cu noi …credeam ca mai avem ‘’un pic’’ , dar nu ne-am gandit ca trebuie sa ne si intoarcem .

Pe bajbaite ( din fericire era poteca facuta, dar ne mai si impiedicam ) am ajuns inapoi in sat( de data asta fara sa mai aud tacanitul DSRL-ului lui Paul- Doamne ce poze incredibile a facut , par mai faine decat realitatea !) , acolo ne asteptau nevestele “cu masa pusa” ( adica surorile gatisera cina)  , am mancat ca purceii ( bineinteles ‘’dhal bat’’ nepalez) si la ora 9 seara eram in pat – nu mai aveam ce sa facem pe munti la ora aia ….in linistea din creierul muntilor, si cu aerul rece si proaspat,  am adormit in cateva minute…dimineata ne-am propus sa ne sculam sa vedem rasaritul si ne-am rugat la Shiva si Buddha sa ne dea o zi senina sa vedem si noi varfurile Anapurna …n-am apucat sa terminam rugaciunea ca am adormit…